Educaţia online – un haos total şi o catastrofă anunţată
Anunțul legat de închiderea școlilor din România până în septembrie a stârnit mari controverse.
Toţi profesorii cântaresc într-un fel sau altul avantajele și dezavantajele.
Dacă ar fi început școala, în mod sigur distanțarea fizică și măsurile de igienă, în condițiile actuale ale școlii românești, ar fi fost imposibil de realizat și păstrat. Clasele sunt suprapopulate, băncile înghesuite în sălile de clasă, mult prea mici pentru numărul mare de copii.
Decizia închiderii școlilor a fost o ușurare pentru toată lumea. Însă statul acasă nu este vacanță şi continuarea actului educaţional în mediul online înseamnă implicarea părinților. Acest lucru nu este deloc simplu și cere timp. Și unii dintre părinții frustaţi se regăsesc în nevoia de a arăta cu degetul şi a căuta un vinovat. Și cine poate fi?
Profesorul!
Este profesorul care s-a trezit în postura în care a schimbat birocrația scriptică cu birocrația asistată de tehnologie. El stă acasă, caută și pregătește materiale, le încarcă pe platforme, face sesiuni video, trimite teme şi le corectează, trimite feed-back. Bineînțeles, apar, adică reapar postacii de serviciu care îi fac praf pe profesori şi strigă că sunt neprofesioniști şi mâncători de bani publici. În replică vine şi categoria părinților care îi contrazic.
Sunt părinții responsabili pentru care profesorii sunt sprijin și pe care îi respectă pentru că văd și recunosc eforturile făcute.
Cea mai mare problemă, însă este lipsa posibilității materiale a multor copii și chiar și a unor cadre didactice de a susține această activitate.
În acest context, școala online devine o mare farsă, pentru că unor copii care au probleme de bază neacoperite este greu să le ceri obligatoriu să participe la educația online.
Prăpastia tot mai mare se creează între cei care au acces şi cei care nu au acces la un terminal, la un laptop, la o reţea on-line. Jumătate din această ţară trăieşte în mediul rural şi la limita sărăciei. Accesul la educaţia universală şi gratuită trebuie să devină o regulă, nu o excepţie. Pentru aceste pături sociale imense educaţia este singura şansă şi singurul ascensor social de ieşire din sărăcie.
Ce se întâmplă cu copiii din mediile rurale, sărace, care:
- nu au sprijin,
- nu au acces la un calculator, la o reţea, la o minimă infrastructură educaţională
- nu au sprijin din partea părinţilor (unii plecaţi, alţii rămaşi cu bunicii neputincioşi, alţii cu părinţi care au slujbe de la care nu pot lipsi).
A-i exclude pe aceştia de la accesul minim la educaţie presupune a-i condamna la o sărăcie şi mai mare, care va produce o ruptură şi prăpastie socială colosală.
profesor Nicoleta Amihaesi
