Empatia în activitatea didactică

Pentru că viaţa de familie nu mai oferă un sprijin sigur pentru tot mai mulţi copii, şcoala rămâne singurul loc în care comunitatea poate rezolva deficienţele competenţelor emoţionale şi sociale ale copiilor. Asta nu înseamnă, nici pe departe că şcolile (care se apropie tot mai sigur de un adevărat colaps) pot ţine locul tuturor instituţiilor sociale. Practic, fiecare copil merge la şcoală, şi acolo creşte învăţând lecţiile esenţiale pentru viaţă, pe care altfel nu ar avea unde să le primească.

Alfabetizarea emoţională la nivelul şcolilor trebuie să recupereze ceea ce familiile nu au reuşit în privinţa adaptării la societate a copiilor lor. Realităţile zilnice demonstrează necesitatea formării abilităţilor empatice în stoparea declinului educaţional. Prea mulţi copii nu reuşesc:

• să-şi stăpânească supărarea,
• să asculte sau să se concentreze,
• să-şi domolească impulsurile,
• să-şi asume răspunderea pentru ceeea ce fac,
• să-şi manifeste sentimentele faţă de ceea ce află sau învaţă.

Rolul profesorilor

Profesorii trebuie să meargă dincolo de îndatorirea lor tradiţională, iar membrii comunităţii să se implice mai mult în viaţa şcolilor. În funcţie de cum sunt predate lecţiile este valorificată importanţa şi calitatea cadrului didactic. De câte ori un profesor reacţionează faţă de un elev, alţi 20 sau 30 învaţă o lecţie. Felul în care îşi conduce clasa este în sine un model, o lecţie de domeniul competenţei empatice, emoţionale, sau a lipsei acesteia.

În procesul de formare al noilor generaţii, cadrele didactice îşi pun în valoare întreaga măiestrie şi competenţă profesională pentru a fixa cadrul propice, de apropiere psihologică de cei cărora le dezvoltă creativitatea şi gândirea critică.

Investigarea problemei aptitudinilor şi vocaţiei pentru activitatea instructiv-educativă este justificată ca o necesitate în care se leagă progresul în întreg procesul de învăţământ. Ar fi de neimaginat un învăţământ performant fără profesori capabili

• să creeze un climat propice,
• care să lege relaţii eficiente cu elevii,
• să fixeze cadrul unei comunicări apte,
• să declanşeze formele cele mai adecvate de influenţare în procesul instructiv-educativ.

Empatia și capacitatea empatică

Capacitatea empatică proprie unui bun cadru didactic vizează un anumit model de identificare psihologică cu copilul. Acesta este dublat de condiţia păstrării unei distanţe apte să poată cuprinde întreaga problematică a colectivului şcolar.

Un comportament empatic din partea profesorului va asigura baza influenţei pertinente

• asupra educaţiei elevului,
• asupra motivaţiei lui pentru muncă,
• asupra orientării sale şcolare şi profesionale,
• asupra fixării unui comportament moral dezirabil pe măsura cerinţelor societăţii noastre.

Pentru unii profesori, astfel de comportament manifestat firesc, fără o intenţie specifică, a devenit o deprindere necesară în fixarea relaţiei cu elevul. Pregătirea specială în această direcţie ar înlătura nu numai erorile, dar şi rezultatele slabe pe care unele cadre didactice le obţin în raport cu altele.

Relaţia profesor–elev are la bază un permanent dialog între educat şi educator. De altfel, angajează în totalitate personalitatea fiecăruia în actul comunicării reciproce. Profesorul trebuie

• să urmărească permanent achiziţiile comportamentale şi să evalueze randamentul şcolar,
• să medieze accesul la informaţii,
• să se armonizeze cu sistemul de decodaj al elevului pentru a reuşi să-l cunoască şi
• să se transpună în psihologia lui.     

Cadrul didactic trebuie

• să monitorizeze desele schimbări ale locului şi rolului elevului în procesul educaţional,
• să stimuleze activitatea,
• să-l motiveze să se angajeze în procesul propriei formări.

Rolul empatiei

Un dialog sincer va solicita dezvoltarea gândirii divergente, a spontaneităţii, a spiritului de investigare, a curiozităţii ştiinţifice şi creativităţii pentru rezolvarea problemelor.

Adevăratul profesor „se iubeşte” şi se proiectează prin copiii care se aseamănă cu el sau copiii care cred că în modelul lui. El reuşeşte să mute centrul atenţiei de la sine însuşi, către ceilalţi; el gândește avantajele de ordin social şi deschizând căi spre empatie, spre ascultarea reală, spre abordarea lucrurilor din perspectiva elevilor.

El ştie că empatia duce la afecţiune, altruism şi compasiune. Perceperea lucrurilor din perspectiva celuilat, îi determină confortul scăpării de stereotipuri şi generează toleranţa în acceptarea diferenţelor. Va fi tot timpul, un promotor al rolului central al şcolii şi anume, cultivarea caracterului prin inocularea autodisciplinei şi empatia care asigură permanenţa implicării civice şi existenţa valorilor morale.

Noile strategiile didactice vor amesteca lecţiile despre sentimente şi relaţii integrându-le firesc cu materiile predate. De exemplu, ora de matematică poate deveni mijloc de învăţare a puterii de concentrare, motivarea la învăţătură şi stăpânirea impulsurilor.

Dimensiunea emoţională a actului educaţional- uneori invizibilă, alteori ignorată- determină cât de bine vor funcţiona toate celelalte aspecte. Acţiunile cadrelor didactice şi stările lor de spirit au un impact covârşitor asupra celor pe care îi îndrumă.

Concluzii

Conducerea clasei de elevi bazată pe empatia şi inteligenţa emoţională stimulează pasiunea şi entuziasmul; susţine motivaţia şi devotamentul.

Cadrele didactice care au făcut prioritate din dezvoltarea abilităţilor empatice au început

• să se cunoască mai bine,
• să manifeste mai multă empatie,
• să dea dovadă de mai multă stăpânire de sine şi
• să beneficieze de relaţii interumane mult mai armonioase.

Maniera în care relaţionăm cu noi înşine şi cu ceilalţi garantează reuşita în viaţă într-o măsură mai mare decât acumularea de tiluri şi diplome.

Profesor Amihaesi Nicoleta, CSEI