Familia și dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului preșcolar
Am discutat, la activitățile de consiliere, cu părinții despre cum să creștem copii echilibrați emoțional, încrezători și puternici. Am discutat despre cum părinții își blochează copiii în imaturitate, apoi despre trăsăturile părinților imaturi emoțional vs. ale celor maturi. În materialul de astăzi, vorbim despre ingredientele de care are nevoie un copil pentru a-și trăi copilăria emoțională la timpul potrivit. Astfel el nu rămâne blocat în traume și imaturitate emoțională.
Le-am pus cap la cap și au rezultat, în total, 15 ingrediente. Nu te grăbi să te sperii că sunt prea multe. Ele sunt legate unele de altele. Sau, mai degrabă, sunt ca mărgelele dintr-un șirag: au nevoie de un fir care să le țină împreună. Acest fir este maturitatea emoțională a părintelui.
Iată, așadar, ingredientele de care are nevoie un copil pentru a-și trăi la timp copilăria emoțională:
Iubire necondiționată
Copilul are nevoie să se simtă iubit de părinții lui oricând și indiferent ce ar face sau ce s-ar întâmpla. Dacă primește iubirea părinților doar atunci când ia note bune, când obține medalii la concursuri sau când se comportă frumos cu fratele lui, își va forma o imagine distorsionată despre ce înseamnă să meriți iubirea.
Astăzi, face eforturi să merite iubirea ta și nu reușește. Mâine, nu va reuși să merite propria sa iubire. De aici apar foarte multe blocaje în primul rând în ceea ce privește încrederea în sine, apoi în multe alte domenii ale vieții.
Acceptare
Am stat de vorbă cu mulți părinți nemulțumiți de ceea ce fac copiii lor, de ceea ce spun sau de felul în care sunt ei. Acești părinți cred că doar respectând un anumit model copilul poate reuși în viață. Și se luptă cu cine sunt copiii lor astăzi și cu comportamentele lor. Este o luptă consumatoare de energie din care atât părinții, cât și copilul au de pierdut. Copilul se simte neacceptat și respins de către părinți. Caută refugiu emoțional în alte zone (la alte persoane sau în diverse dependențe), iar părinții pierd legătura cu copilul. În timp, copilul respins nu mai ascultă și se izolează tot mai mult.
Acceptarea copilului așa cum este el astăzi, fără să te gândești cu teamă la ce se va întâmpla săptămâna viitoare sau peste 20 de ani. Este singurul mod de a găsi soluții reale la problemele emoționale și de comportament ale copilului. Nu e ușor, știu, însă, dacă reușești, vei vedea o perspectivă cu totul nouă asupra situației, care îți va aduce soluții mult mai potrivite.
Încredere
Copiii nu pot avea încredere în ei înșiși dacă părinții lor nu au încredere în ei. Și știm cu toții cât de importantă este încrederea în sine pentru succesul în viață; fie că vorbim de relațiile cu oamenii, inclusiv cu partenerul de cuplu, de domeniul profesional sau de banii care intră în cont. Provocările, jignirile, desconsiderările, violența verbală nu motivează niciodată un copil, ci dimpotrivă, îi distruge încrederea în sine. Un copil la care se țipă, care este jignit își va construi mecanisme de apărare pentru a gestiona cumva suferința pe care o resimte. Aceste mecanisme de apărare le va duce cu sine până la maturitate. Atunci va descoperi că îl împiedică să fie autentic și să aibă încredere în oameni.
Susținere emoțională
Orice copil are nevoie de suport emoțional până când învață să facă singur diverse lucruri, inclusiv să-și gestioneze emoțiile. În schimb, nu este de datoria unui copil să ofere suport emoțional părintelui. Cu toate acestea, sunt foarte multe cazuri în care părinții, mai frecvent mamele, vorbesc cu copiii lor despre suferințele lor emoționale așteptând sau chiar solicitând suportul emoțional al copilului. În momentul în care copilul oferă susținere emoțională, el intră în rolul părintelui, al terapeutului, al Salvatorului. Astfel, intră într-un blocaj emoțional de care, în cel mai bun caz, va deveni conștient peste ani.
Dacă te confrunți cu dificultăți emoționale (pierderea cuiva drag, divorț, relație de cuplu toxică, etc.), cel mai sănătos este să apelezi fie la o prietenă sau la o rudă cu care să stai de vorbă, sau la un specialist care te poate ajuta să găsești soluții concrete. Pe măsură ce tu reușești să-ți gestionezi cu maturitate provocările emoționale, vei reuși să-i oferi copilului susținerea emoțională de care are nevoie.
Atenție
Pentru un copil, atenția părintelui este ca apa vie: face să crească totul asupra căruia se revarsă. Dacă atenția părintelui se îndreaptă permanent spre lucrurile care nu funcționează bine (de regulă, prin critici), acele trăsături sau acțiuni se vor accentua. Dacă, în schimb, atenția se îndreaptă către calitățile și reușitele copilului, acestea vor crește și vor înflori.
Sub privirile iubitoare ale părintelui, în atenția sa, copilul înflorește și se dezvoltă armonios. Când părintele își menține atenția asupra copilului, între ei se stabilește o conexiune cu totul specială în care cei doi se simt unul pe celălalt. În această stare de conectare, copilul este cel mai receptiv să primească mesajele pe care părintele are să i le transmită.
Provocarea cea mare pentru părinte este să se detașeze de toate gândurile care îi roiesc în cap și de propriile sale stări emoționale pentru a-i oferi atenția sa totală copilului. Măcar și pentru câteva minute.
Conținere
Educația emoțională a unui copil presupune ca, în anumite momente cheie, adultul să-și golească “vasul interior emoțional” de propriile sale emoții și să conțină starea emoțională a copilului.
Un adult imatur emoțional nu reușește să facă acest lucru, deoarece ia personal multe dintre reacțiile emoționale ale părintelui. De multe ori, adultul imatur emoțional intră în conflicte cot la cot cu copilul, astfel încât vedem certându-se și țipând un copil de 3 ani și un copil de 30 de ani. În schimb, un părinte matur emoțional știe că ce se întâmplă ține de copil. Îi oferă celui mic spațiu și timp pentru a-și trăi emoțiile, pentru a le conștientiza, a le exprima și a le integra.
Înțelegere
Un punct important de sprijin pentru copil este să știe că părintele îl înțelege și că este de partea lui. Din păcate, puțini copii se bucură de o înțelegere reală din partea părinților lor. Aceștia iau partea profesorilor critici sau a copilului cu care cel mic s-a bătut.
Lucrurile devin ceva mai simple în momentul în care înțelegem că fiecare persoană face cel mai bun lucru de care este capabilă, într-un anumit moment al vieții sale, cu resursele pe care le are. Dacă te gândești bine, și ție ți s-a întâmplat să acționezi aiurea sau să iei decizii proaste, fiindcă doar atât te-ai priceput în momentul respectiv. Și e normal, suntem oameni și mai și greșim. Important este să acceptăm asta pentru noi și pentru copiii noștri pentru a ne bucura de relații mai frumoase și de mai multă iubire.
Grijă
Copiii au nevoie să simtă că părinților le pasă de ei, că au grijă de ei. Nu este problema copilului să-și facă griji ce mănâncă mâine, cu ce se va plăti întreținerea, din ce bani vor fi cumpărate hainele și rechizitele pentru școală. Copilul nu poate înțelege un părinte care pune presiune pe el din această cauză și se va simți o povară. Sigur, e important să discutăm cu copiii despre bani, despre cum apar banii și cum se cheltuiesc. Însă grija este a noastră, a părinților. Mai grav este atunci când copiii încep să aibă grijă de părinții lor să nu i se întâmple ceva grav. Este un alt mod în care copilul intră în rolul părintelui și se produce parentificarea.
Bucurie
Copiii trăiesc bucuria în mod firesc, e important doar să nu le tăiem avântul. Îmi aduc aminte cum, în copilărie, când ne auzea râzând timp de câteva minute, bunica ne spunea mie și surorii mele “După râs vine plâns”. Iată un mod prin care adulții îi învață pe copii că nu este bine să se bucure. Și dacă te uiți în societatea noastră postcomunistă parcă dă mai bine să mergi cu fața tristă și încruntată de griji și să spui că de-abia te descurci. Altfel oamenii vor crede că o duci prea bine și ieși din rând. Sunt niște tipare învechite pe care le putem elimina inclusiv cu ajutorul copiilor noștri. Simplu: permițându-le și încurajându-le exprimarea bucuriei de a fi, de a trăi și de a face ceea ce fac.
Ghidare
Din punctul meu de vedere, părintele nu trebuie să fie prietenul copilului, ci ghidul lui. Rolul de prieten presupune egalitate și niciun angajament de a ține cont de opinia ta. Or, ca părinte, e puțin probabil să fii de acord cu aceste condiții. În schimb, rolul de ghid presupune să fii alături de copil. Și să-i transmiți, la momentul potrivit și prin modurile potrivite, cunoașterea și experiența ta, pentru a-l ajuta să evolueze și să înainteze pe drumul vieții sale. Copilul are nevoie de ghidare, are nevoie să știe că părintele este sigur pe cunoștințele sale, că pune limite clare și ferme ce nu pot fi încălcate și asta îi dă un sentiment de siguranță. Când copilul nu se poate baza pe ghidarea părintelui, o va căuta în permanență la alte persoane.
Admirație
Atunci când părintele își admiră sincer copilul, chiar fără să-i spună niciun cuvânt despre asta, copilul se simte important, valoros și puternic. Acest copil se simte liber să viseze, să încerce, să greșească și să-și corecteze greșelile pentru că se simte încrezător.
Apreciere
Sunt multe lucruri pe care le învață un copil și de multe ori se poate simți nesigur. Atunci, are nevoie de aprecierile părinților pentru a-și recăpăta încrederea și siguranța următorului pas.
“Dar, dacă îi voi spune copilului meu aprecieri, nu îl voi învăța să fie dependent de aprecieri?” – am primit această întrebare.
Răspunsul meu este următorul: Dimpotrivă. Vocea părintelui devine, în timp, vocea interioară a copilului. Ceea ce îi spun astăzi copilului meu își va spune, de la un moment dat încolo, el sie însuși.
Aprecierile sănătoase sunt cele sincere și se referă mai degrabă la rezultatul efortului copilului, la procesele prin care a trecut, la evoluția sa, mai degrabă decât la aspectul exterior sau la laude gratuite.
Validare
A valida un copil presupune a-i transmite că știm și ne asumăm că el este, așa cum este. Că simte ceea ce simte, că acționează cum acționează și că toate acestea sunt în regulă. Pentru că el, la fel ca fiecare om, face tot ce poate el mai bine în fiecare moment al vieții sale.
Sentimentul că merită să trăiască și să fie fericit
În lucrul meu cu oamenii am constatat că sunt extrem de mulți adulți care au învățat în copilărie, în diverse moduri, că nu merită. Și se știe deja, a fost demonstrat de specialiștii care studiază mintea umană, că oameni pot avea în viața lor doar ceea ce simt și consideră că merită. Un părinte a descoperit că, în urma situațiilor repetate din copilărie, când mama lui care de-abia se descurca de la salariu la salariu îi spunea “Nu acum” la fiecare dorință de a-i cumpăra vreo jucărie, i s-a format credința că “Nu merit acum”. De abia acum, la maturitate, a conștientizat această convingere. De ce să fie nevoie ca al tău copil să meargă la psiholog pentru a-și schimba credințele limitative când poți de pe acum să-i insufli ideea că merită să trăiască, să se bucure de viață și să fie fericit?
Sentimentul că este ok așa cum este
Din fiecare critică a părintelui, din fiecare manifestare violentă, din fiecare comparație în defavoarea lui, copilul învață că nu e în regulă așa cum este, că este defect. Marea majoritate a oamenilor simt că ceva la nivel profund este defect în ei. Este rezultatul criticilor și neacceptării părintești pe care îl ducem cu noi în viață. E suficient să crezi că al tău copil este minunat așa cum este, că are toate resursele pentru a deveni cine vrea să devină, pentru a începe să-i transmiți starea vindecătoare că este ok așa cum este.
Toate aceste 15 ingrediente se sprijină unele pe altele. Dezvoltându-l pe unul dintre ele, în paralel cu atenția către propriile tale emoții și vindecarea ta emoțională, se vor dezvolta treptat și celelalte, mai ales dacă îți dorești asta.
Prof. înv. preșcolar Angelica Drăgoi
Liceul Tehnologic OLTEA DOAMNA Dolhasca