IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR EXTRAȘCOLARE LA COPIII CU CERINȚE SPECIALE

prof Laura Cazan, mentor 10, CSEI

Rolul terapeutic al activităţilor extracurriculare constă în faptul că prin ele se poate realiza mai uşor socializarea copiilor cu CES. În funcţie de specificul lor, aceste activităţi dezvoltă la elevi priceperi, deprinderi şi abilităţi cognitive şi comportamentale, mult mai solide,pentru că, desfăşurându-se în afara cadrului tradiţional al sălii de clasă, ele permit contactuldirect cu realitatea socială.
Activităţile extracurriculare de tipul vizitelor, excursiior şi drumeţiilor, permitdezvoltarea relaţiilor interpersonale şi o mai bună relaţionare a copiilor cu societatea; sporireainteresului de cunoaştere a frumuseţilor naturale şi de patrimoniu; formarea şi dezvoltarea unorsentimente de preţuire a mediului natural, în vederea adoptării unui comportament ecologic
Participarea copiilor cu CES la activităţi cultural-artistice constituie puncte de referinţă, jaloane care-i duc spre autocunoaştere, matricea spirituală în care un copil îşi descoperă treptat propria sa identitate, rostul său în lume. Serbările de Crăciun, de 8 Martie sau 1 Iunie, permitsocializarea şi valorizarea acestor copii.

Terapia prin teatru

Terapia prin teatru nu vindecă deficienţa, dar schimbând mediul pentru copil, efectuldeficienţei este mai puţin evident. Experienţă practică a şcolii noastre privind parteneriatul cu Școala Gimnazială particulară Domino Servite-Voiteni județul Timis, în cadrul programului Prieteni fară frontiere precum şi participarea in cadrul activitătilor dedicate sărbătorilor de iarna cu trupa de dans ,,Stelutele,, a clasei a II a la a demonstrat că arterapiacreează la elevii cu dizabilităţi, puternice emoţii şi sentimente, dezvoltă autonomia personală şi favorizează socializarea. Pus în situaţia de a practica o diversitate de comportamente, de a setranspune în „pielea” unor dansatori, copilului i se solicită un anumit mod de comportare, i seoferă prilejul de a acţiona efectiv pe baza unor reguli de comportare civilizată, de a exersa înmod direct deprinderi, comportamente, relaţii sociale.
Deci, formarea personalităţii deficientului mintal se face în cadrul obiectivelor educative generale, comune tuturor elevilor, numai că mijloacele de realizare sunt diferite.

Experiența dascălilor depozitează o serie de cerințe existențiale personale si colective, însumând adevăruri utile evoluției noaste. De aceea spiritul uman trebuie cultivat, nu numai pentru faptul că de-a lungul procesului invățării si-aadus contribuția la marile schimbări petrecute in lume, ci și pentru că lectura se impune ca necesitate intelectuală.
Pe cât de importantă este lectura in modelarea personalității copilului, pe atat de multe alte tentații îi stau in cale in timpul liberi: filmul, jocurile electronice, internetul etc. Fiind conștienți de binefacerile deprinderii de a citi, elevii trebuie puternic motivați să aleagă lectura ca o activitate relaxantă si plăcută, fapt deloc usor in secolul nostru. În acest context profesorul trebuie să rămâna un etern creator si să inventeze mereu metode prin care să convingă elevii de utilitatea lecturii. Astfel ei vor putea observa cu timpul ca cititul poate deveni o plăcere, că se exprimă mai ușor si ca devin mai siguri de sine, participând activ la propria formare in cadrul lecțiilor.

În condițiile in care astazi „revoluția informatică” tinde sa reconfigureze domeniul vast al educației, determinand schimbarea paradigmei de generare si transmitere a cunoașterii, școala trebuie să asimileze flexibil noile tehnologii de informare si de comunicare, repere în funcție de care vor fi stabilite prioritățile si resursele in acest domeniu.
In plus, participarea la activităţi extracurriculare are un impact pozitiv asupra adolescenţilor care provin din medii familiale precare. Mahoney et al. (2000) a descoperit că implicarea în activităţi extracurriculare a mediat relaţia dintre problemele care ţin de interacţiunea defectuoasă între părinţi şi adolescenţi şi stările de depresie. Dintre adolescenţii care aveau relaţii defectuoase cu părinţii, cei care au participat în activităţi extracurriculare au înregistrat stări depresive în mai mică măsură decât cei care nu au participat, şi aceasta s-a întâmplat cu preponderenţă în cazul celor care au perceput un nivel mai ridicat de susţinere din partea liderului activităţii.

Participarea la activităţi extracurriculare poate fi asociată cu scăderea delincvenţei în rândul adolescenţilor. Una din explicaţiile privind motivele corelaţiei negative dintre delincvenţă şi participarea la activităţi extracurriculare este că acestea din urmă au un caracter puternic prosocial, ceea ce încurajează adoptarea de norme comportamentale constructive. Modelul psiho-social- raportează handicapul de societate plasând problema handicapului la interacţiunea dintre persoane şi diferitele segmente ale sistemului social, astfel că societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun, nu numai persoana să se adapteze societăţii. Copiii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi. Astfel copilul capătă prin joc informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurator şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp.

Jocul

Datorită faptului că se desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea
Jocurile sociale sunt necesare pentru persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a juca cu alţi copii, orice joc având nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să fie adaptate.
Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate. Şcoala este de asemenea un mediu important de socializare.

Formele de integrare a copiilor cu C.E.S. pot fi următoarele: clase diferenţiate, integrate în structurile şcolii obişnuite, grupuri de câte doi-trei copii deficienţi incluşi în clasele obişnuite, integrarea individuală. Integrarea şcolară exprimă atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează; condiţia psihică în care acţiunile instructive-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivaţii puternice care susţine efortul copilului în munca de invăţare; situaţie în care copilul sau tânarul poate fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa; corespondenţa totală între solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile copilului de a le rezolva; existenţa unor randamente la învăţatură şi în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau la cerinţele şcolare.În şcoală, copilul cu tulburări de comportament aparţine de obicei grupului de elevi slabi sau indisciplinaţi, el încălcând deseori regulamentul şcolar.

Din asemenea motive, copilul cu tulburări de comportament se simte respins de catre mediul şcolar (educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de şcolar intră în relaţii cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri subculturale şi trăieşte în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea.Datorită comportamentului lor discordant în raport cu normele şi valorile comunităţii sociale, persoanele cu tulburări de comportament sunt, de regulă, respinse de către societate. Aceste persoane sunt puse în situaţia de a renunţa la ajutorul societăţii cu instituţiile sale, trăind în familii problemă, care nu se preocupă de bunăstarea copilului.
Elevii cu C.E.S. au nevoie de un curriculum planificat diferenţiat, de programe de terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învăţare şi evaluare specializate, adaptate abilităţilor lor de citire, scriere, calcul, de programe terapeutice pentru tulburări motorii. De asemenea vor beneficia de consiliere şcolară şi vocaţională personală şi a familiei.

Stilul de predare trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de învăţare pentru ca un volum mai mare de informaţii să fie acumulat în aceeaşi perioadă de timp. Acest lucru este posibil dacă este cunoscut stilul de învăţare al copilului, dacă este facută o evaluare eficientă care ne permite să ştim cum învaţă copilul.Unii elevi au nevoie de o terapie a tulburărilor de vorbire şi de limbaj şi de psihoterapie individuală şi de grup. De asemenea copiii au nevoie de ajutor suplimentar din partea profesorilor şi colegilor, fiind nevoie să primească în activitatea şcolară conţinuturi şi sarcini simplificate.
Elevii ce prezintă tulburări emoţionale trebuie să fie din timp identificaţi astfel încât consultarea psihologului, a medicului neuropsihiatru şi terapia să fie facute cât mai precoce, cu implicarea tuturor factorilor educaţionali (familie, cadre didactice). Consilierul şcolar este şi el de un real ajutor, el oferind consiliere.

Din experienţa personală putem afirma că profesorul poate folosi în procesul de predare-învăţare, evaluare diverse strategii şi intervenţii utile:crearea unui climat afectiv-pozitiv; stimularea încrederii în sine şi a motivaţiei pentru învăţare; încurajarea sprijinului şi cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini pozitive a colegilor; încurajarea independenţei, creşterea autonomiei personale; încurajarea eforturilor; sprijin, încurajare şi apreciere pozitivă în realizarea sarcinilor şcolare, fără a crea dependenţă; folosirea frecventă a sistemului de recompense, laude, încurajări, întărirea pozitivă, astfelîncât să fie încurajat şi evidenţiat cel mai mic progres; crearea unui climat afectiv, confortabil; centrarea învăţarii pe activitatea practică; sarcini împărţite în etape mai mici, realizabile; Folosirea învăţării afective; Adaptarea metodelor şi mijloacelor de învăţare, evaluare; Sprijinirea elevului să devină membru.
Organizarea unor activităţi de grup care să stimuleze comunicarea şi relaţionarea interpersonală jocuri, excursii, activităţi extraşcolare, activităţi de echipă au un impact benefic asupra elevilor cu CES.