Implicarea părinților în educația copiilor

Implicarea părinților în educația copiilor este considerat a fi un indicator important al sistemelor de educație viabile. Deși atractiv, acest model de parteneriat este totuși supus criticilor din pricina inegalităților pe care, în practică, le poate escamota. De exemplu, literatura de specialitate face adeseori referire la părinți ca și cum aceștia ar fi o masă omogenă, trecând cu vederea diferențele socio-economice, de gen și culturale. Nu o dată se pornește de la premisa că toți părinții sunt la fel de bine informați și au același potențial de a sprijini educația copiilor lor.

Din acest motiv, atunci când sunt proiectate intervenții educaționale axate pe o percepție deficitară, este posibil să perpetuăm fără să vrem chiar acele inegalități pe care ne propunem să le remediem. Pentru a evita acest gen de gândire falacioasă, sunt necesare modele teoretice adecvate studiului acestei problematici deosebit de complexe, unul dintre acestea putând fi un model bio-ecologic de dezvoltare umană creionat pe baza conceptului avansat de Brofenbrenner în anii 1980.

Inventariind diferitele contexte în care se dezvoltă copilul, Brofenbrenner definește modelul ca “sistem teoretic în evoluție”, iar modelul bio-ecologic, în accepțiunea sa, incorporează agentivitatea subiectului, cadrul temporal, atât socio-istoric cât și personal, precum și un accent sporit pe relațiile reciproce, non-lineare între și în interiorul sistemelor, rezultatul fiind un concept dinamic, descris ca abordarea proces-persoană-context-timp.

Procesul

Modelul bio-ecologic se concentrează pe relații / proces în dezvoltarea copilului, de exemplu relațiile între părinți și școală. Părinții au tendința de a percepe școala ca fiind mai greu accesibilă, iar atunci când consideră că implicarea lor nu este apreciată, sunt mai puțini dispuși să se angajeze. Prin urmare, profesorii trebuie să fie proactivi în a construi relații, cu atât mai mult în situația în care proactivitatea părinților poate fi limitată de o oarecare intimidare.

Persoana

Există o serie de circumstanțe personale care contribuie la apariția sentimentului de intimidare. De pildă, “capitalul cultural“ al părinților din clasa de mijloc corespunde în general cu acela promovat de școală, ceea ce conduce la ideea că relațiile casă-școală se pot dovedi dificile pentru părinți care nu aparțin acestei clase sociale. Pot, de asemenea, apărea bariere generate de norme lingvistice și culturale diferite. O mare parte a abordărilor din cadrul parteneriatului se bazează pe socializare, prin intermediul căreia școala încearcă să modeleze atitudinile și practicile parentale pentru a fi convergente cu cele ale școlii. Procesul îi sprijină pe copii să reușească în plan școlar, dar, concomitent, poate produce dificultăți părinților în a-și păstra identitatea lingvistică și culturală. Nu este de mirare, prin urmare, că părinții care provin din medii ‘minoritare’ tind să se implice mai puțin în educația copiilor lor.

Circumstanțe individuale de genul existenței sau nu a unui loc de muncă pot, la rându-le, avea impact asupra implicării părinților, cei cu probleme fizice ori mentale sau care sunt asistați social având rețineri în a investi efort. Credința că au într-adevăr capacitatea de a-și ajuta copiii la școală este, și ea, un element crucial, încrederea în propriile forțe fiind, desigur, redusă când părinții simt că le lipsește competența academică de a-și sprijini copiii. Prejudecățile de gen, în sensul că tații sunt în general mai puțin implicați decît mamele, sunt infirmate de cercetări în teren, ceea ce apare ca noutate fiind implicarea tot mai vizibilă a bunicilor.

Contextul

Valorificarea contextului familial este vitală pentru înțelegerea gradului de implicare parentală, tot așa cum contextul școlii se dovedește hotărâtor în sensul în care școlile care ies în întâmpinarea părinților sunt mai eficiente în a dezvolta relația cu aceștia. Se poate chiar spune că în multe situații percepția asupra unei școli sau alta depinde mai mult de deschiderea manifestată față de părinți decât de structuri formale. Desigur, aceste atitudini variază de la profesor la profesor în cadrul aceleiași școli.

Cadrul temporal

În lipsa unor structuri formale care să sprijine interacțiunea cu părinții, cadrul temporal limitat al unei zile de școală pline este mai mereu invocat ca justificare. La rândul lor, părinții urmă tind să se implice mai mult la nivel pre-școlar și primar decât la gimnaziu. În plan socio-istoric, se observă un accent crescând pe rolul implicării parentale la nivelul legislației și politicilor internaționale, rămânând însă destule vestigii ale structurilor tradiționale.

În concordanță cu anticipările teoriei bio-ecologice, majoritatea studiilor pe această temă identifică relații pozitive între casă și școală, profesorii înșiși subliniind acțiunea proactivă a școlii în crearea relațiilor cu familia și recunoscând rolul părinților în educație, aceștia din urmă menționând aspecte legate de o comunicare deschisă și sentimentul că ești sprijinit și ascultat.

În pofida opiniilor reiterate în literatura de specialitate, statutul socio-economic nu pare a fi o barieră semnificativă, probabil și ca urmare a efortului școlii de a depăși acest aspect, deși manifestări ale ‘disjuncției’ socio-economice și de capital cultural există în sensul că unii părinți sunt influențați de propriile experiențe școlare, ceea ce le poate scădea decisiv încrederea în sine și, prin urmare, gradul de implicare. Și aici, atitudinea proactivă a școlii poate avea efecte transformatoare în planul încrederii de sine a acestor părinți, știute fiind cazuri când aceștia au revenit, cum s-ar spune, pe băncile școlii.

Fără îndoială, inițiativele din sfera implicării parentale trebuie să țină cont de varietatea tipurilor de familie. Adopția, instituționalizarea, familiile mono-parentale sunt realități contemporane de netăgăduit. La fel, dacă un frate/soră mai mare a frecventat anterior cursurile aceleiași școli, părinților le vine mai ușor deoarece cunosc mai mult sau mai puțin sistemul, însă dacă respectiva experiență școlară a fost cu asperități, impactul este negativ.

Mai trebuie spus și că, din păcate, unii părinți și-au conturat o reputație care afectează percepția profesorilor și, inevitabil, dăunează interacțiunii cu aceștia.

In privința sprijinului contextual care vizează implicarea parentală, pe lângă structuri formale precum asociația părinților, comitetele de părinți, website-ul școlii, sunt de notat orele deschise pentru părinți (de pildă, la limba străină în clasele primare) și așa-numitul ‘pachet de lectură‘ care încurajează părinții în a citi alături de copii. Așadar, se poate vorbi nu doar de o implicare a părinților, ci și de responsabilizarea acestora pentru a asigura reușita unui veritabil parteneriat casă-școală.

Expert Monitorizare – Ștefan Colibaba

www.euroed.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.