Personalitatea elevului în funcție de mediul social de viață
În sens strict psihologic, personalitatea, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării ei. Personalitatea este o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-istorică şi culturală, care asigură adaptarea originală a individului la condiţiile mediului natural şi mai ales, social. Are caracterul unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic, trinomul valori – atitudini – idealuri fiind principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea conduitelor sociale.
Mediul de viață poate exercita atât influențe pozitive, cât și negative în procesul de dezvoltare a personalității care trebuie contracarate cu un alt factor fundamental, educația. Mediul este un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a ființei umane.
Educatia
Educația este un factor care transformă potențialul ereditar în componente ale vieții psihice și direcționează convergent cu scopurile sale chiar și influențele de mediu. Formează mecanismele superioare ale psihismului uman si asigură dezvoltarea psihică deplină a omului.
După P. Osterrieth (1973) familia joacă un rol foarte important în structurarea şi formarea personalităţii copilului. Părinţii influenţează copiii prin concepţia lor despre lume şi viaţă, dar şi prin comportamentele, temperamentele, atitudinile, dorinţele lor, gradul lor de toleranţă. Familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, este primul său intermediar în relaţiile cu societatea. Tot ea constituie matricea care imprimă primele şi cele mai importante trăsături caracteriale şi morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor viitoare.
Studiile efectuate de-a lungul timpului au demonstrat că există diferențe de manifestare a personalității școlarului mic în funcție de mediul social de viață în care își desfășoară activitatea. Subliniem pe scurt câteva din problemele ce pot apărea și care au fost întâlnite în cadrul experimentul constatativ.
Copiii fac față uneori situațiilor familiale și școlare tensionate prin comportamente agresive. Comportamentele agresive pot reprezenta în aceste cazuri o formă inadecvată de stabilire a relației cu o persoană sau pot fi o modalitate de a atrage atenția. Alteori însă în spatele lor se poate afla o simplă provocare. Uneori agresivitatea poate reprezenta neajutorarea unui copil sau poate servi la impunerea propriilor interese. În unele cazuri, copii folosesc comportamentele agresive pentru a câștiga o identitate proprie, o conștiință de sine. Pe cât de numeroase sunt motivele isolate ale agresivității,pe atât de clare sunt consecințele sale: comportamentele agresive au în timp efecte negative. În plus duc la deficiențe la nivelul strategiilor de rezolvare pașnică a situațiilor conflictuale.
Comportamentul agresiv
Frecvent, comportamentul agresiv al copiilor este semnul unei probleme în mediul social. Comportamentele agresive se manifestă mai frecvent la copiii care trăiesc în anumite condiții familiale și sociale, de exemplu conflicte între părinți,neglijare și abuz. Cauzele agresivității manifestate în copilărie sunt multiple. La această vârstă numai la un număr redus de copii se manifestă forme severe de violență față de alți copii sau față de animale. Băieții preferă agresivitatea fizică, iar fetele formele de agresivitate indirectă.
Copiilor le este frică de întuneric, de înălțime, de căderea de la înălțime, de animale, de situații neașteptate – precum tunete, fulgere, explozii – zgomote intense. Acest comportament, programat genetic are o functie adaptativă, protejând copilul. Copiii sunt fascinați de obiecte noi dar în același timp le evită și le este frică de ele.
Perioada școlarizării poate determina apariția altor forme de teamă: anxietatea de examinare, teama de a nu greși, teama de a nu fi rejectat de grupul de vârstă (anxietate socială). Toți autorii sunt de acord că există diferențe de vârstă și sex în apariția fricilor și anxietății. Fetele „sunt mai anxioase decât băieții”, iar copii mai mici au mai multe frici decât cei mai mari. Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de frustrare în cazul tuturor, dar mai ales în cazul școlarului mic. Aceasta se definește ca fiind starea celui care este privat de o satisfacție legitimă și este înșelat în speranțele sale.
Un cumul de probleme
Frustrarea poate fi datorată absenței unui obiect, lipsei de bani, sau întâlnirii unui obstacol în calea îndeplinirii dorințelor: boală, fonduri nesatisfăcute, dificultăți școlare. Frustrarea se manifestă în cazul în care nu se obține ceva la care copilul consideră că ar avea dreptul: o provocare, o evaluare sportivă etc. Dificultățile sunt denumite externe când sunt provenite din mediu și interne când ele depind de individ.
O dată cu debutul școlii, problemele copiilor sporesc în mod brusc. Sunt confruntați cu solicitări cărora nu le pot face față întotdeauna cu succes. Dacă la aceste lucruri se mai adaugă probleme familiale, probleme specifice vârstei, atunci situația se complică și mai mult. Cele mai mari probleme din perioada școlii primare sunt legate de atenție, comportamentul de tip opozant,precum și de hiperactivitatea motrică. Ele apar în special în clasă în timpul predării. În această etapă apar frecvent și tulburări de relaționare cu cei de aceeași vârstă, deficite de randament școlar, paternuri comportamentale antisociale (minciună,furt), crize de furie și o stimă de sine scăzută. Aici, stabilitatea tulburării este de 60 până la 70 la%.
În funcție de mediul în care își dezvoltă activitatea, de familia în interiorul căreia își definitivează personalitatea sau de genul căruia îi aparțin elevii mici cu vârsta cuprinsă între 6,7 ani-10,11 ani dezvoltă manifestări diferite ale personalității. Apar mai multe situații și anume:
- unii preferă lucrurile în locul oamenilor,
- le place să lucreze singuri, evitând confruntările,
- sunt exigenți şi rigizi în normele personale;
- sunt critici, opozanţi şi duri sau
- exprimă: “deschidere”, “căldură”, afectuozitate, un caracter plăcut, agreat.
Copii din această categorie sunt apropiați, primitori, tandri, amabili, capabili să-şi exprime emoțiile. Ei dispun de capacitate de adaptare, sunt sensibili şi se interesează de alţii. Sunt generoși în relațiile personale şi nu le este frică de critică.
Familia
În familiile complete întâlnim copii echilibrați emoțional. În cele incomplete identificăm copii cu excitație mărită, sau super reactivitate la stimulii excitanți, provocatori, uneori activismul mărit se asociază cu înfumurare. Pentru acești copii este caracteristică neliniștea motoră, distragerea, insuficienta concentrare a atenției. Formarea acestei calități este legată de particularitățile de temperament şi de condițiile de educație. Alții dau dovadă de oportunism, ocolirea regulilor şi legilor şi de lipsa simţului datoriei sau tendinţă de delăsare şi neglijenţă. Copii din această categorie nu fac eforturi pentru a participa la acţiunile colective, manifestând independenţă de orice influenţă a grupului. Sunt toleranţi la tensiuni psihice. Unii sunt exigenţi, cu un simţ al datoriei şi responsabilităţii ridicat, sunt prevăzători, conştiincioşi, moralizatori, preferând tovărăşia oamenilor serioşi şi harnici decât a celor amuzanţi.
Fiecare copil este deosebit unul de altul, fie în dependență de gen, rasă, caracter sau comportament. De asemenea și personalitatea școlarului mic va avea manifestări diferite în funcție de mediile sociale diferite de viață în care se dezvoltă.
Profesor Laura Cazan
Bibliografie:
- Cosmovici, A., Iacob, L., (1998). Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iași.
- pdf/Dezvoltarea personalității la vârsta preadolescentă în diferite situații sociale de dezvoltare, (accesat în 21.II.2017).
- Petermann, F,Ulrike, P., Program de intervenție pentru copiii agresivi, Ed.a 11-a revizuită, Ed.RTS. 4. http://www.scritub.com/sociologie/psihiatrie/TULBURARILE-ANXIOASE-LA-COPIL,(accesat în 21.02.2017