Școala de acasă

Amorăriți Elena, Centrul Școlar de Educație Incluzivă Suceava

Printre nenumăratele provocări ale societății românești (și nu numai), cărora suntem nevoiți uneori să le facem față vrând-nevrând, se numără și marea provocare a „școlii de acasă”. Niciunii dintre noi – cadre didactice, elevi, părinți, manageri de școli, inspectori școlari etc.- nu ne-am imaginat, la începerea anului școlar în curs, că ne vom confrunta cu o astfel de situație inedită, atipică, care ne-a luat pe toți prin surprindere și… total nepregătiți. Situație care ne-a aruncat pe toți într-o mare învolburată a necunoscutului, dându-ne practic două posibilități: fie să învățăm a înota, a ne zbate să ieșim la liman, fie a ne îneca în necunoscut.

Bineînțeles că noi toți, ca de fiecare dată, am ales să ne zbatem și, cu resurse minime, să ne străduim și să reușim să facem față cu bine acestei grele încercări. A fost pentru noi un test de adaptare la nou, la schimbare. Ne-au fost testate, pe rând, limitele răbdării, înțelepciunii, curajului, curiozității, stresului etc., etc.
Pentru trecerea de la școala față în față la „școala de acasă” cadrele didactice nu au fost dinainte pregătite; școlile, elevii nu au fost dinainte dotați cu tehnologia necesară desfășurării activității online. Dacă profesorii s-au adaptat „din mers”, destul de repede noilor condiții impuse de pandemie, în cazul elevilor cu C.E.S. și în cazul părinților lor, situația a fost una destul de dificilă.

În primul rând, ne-am confruntat cu lipsurile ce caracterizează această categorie defavorizată de elevi, de părinți: lipsa accesului la internet (inclusiv lipsa banilor pentru a plăti un abonament), lipsa echipamentelor digitale, lipsa cunoștințelor pentru unii dintre ei în a utiliza mijloacele de învățare online. De asemenea, mediul de proveniență al elevilor, părinților a fost și va rămâne un factor discriminator; nivelul de cultură, de educație al părinților acestor elevi.
Cu toate că, prin ordin de ministru, părinților li s-a solicitat “să ia toate măsurile necesare pentru a asigura accesul, participarea la activitățile de învățare online organizate de unitatea de învățământ”, părinții din mediul rural în special, ori nu au dat curs acestei solicitări de sprijin al copiilor, ori foarte puțini dintre ei au sprijinit efectiv elevii în acest sens. Unii nu aveau nici telefoane performante, nici posibilitatea financiară de a plăti internetul, nici leptop sau calculator. Alți părinți au cedat telefonul lor copiilor pentru a intra copilul de exemplu pe grupul clasei de pe WhatsApp.

Părinții elevilor din mediul urban, având acces mai ușor la tehnologie, au sprijinit, nu fără sacrificii, cum au putut elevii, dat fiind faptul că într-o familie, în același timp trebuiau să -și facă temele doi sau trei copii odată.
Foarte greu a fost în această perioadă pentru părinții elevilor cu deficiențe severe sau cu autism. Dacă ar fi să ascultăm mărturiile acestor părinți, i-am numi, pe bună dreptate, eroi!
Așadar, pot afirma cu tărie faptul că, învățământul online practicat acum, defavorizează elevii cu deficiențe, deja defavorizați, dezavantajați, marginalizați într-o oarecare măsură în anumite situații. Situația financiară precară a familiilor din care ei provin îi va plasa mereu, fără voia lor, pe această poziție.

Și acești copii, care nu au nici telefon, nici calculator, nici acces la internet vor fi nevoiți să recupereze materia pierdută? În ce condiții? Acest lucru chiar se va întâmpla? Sunt ei vinovați că trăiesc la limita sărăciei? În contextul actual, introducerea obligativității școlii online, poate suplini învățarea față în față?
Întotdeauna vor exista copii dintre cei mai sus menționați!
Oare se va investi cu adevărat în pregătirea profesorilor pentru mediul digital? Va fi furnizată infrastructura necesară: calculatoare, abonamente la internet pentru elevii defavorizați, astfel încât fiecare elev să aibă acces la digitalizarea educației?