ȘCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă asupra copiilor, alături de școală, este familia. Încă de la începutul secolului trecut.

Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar, pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea.

Kant

Din perspectivă istorică, educaţia părinţilor – ca si educaţia (poporului) în general – apare necesară; atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt demult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.

Calitatea educației

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei si succesul şcolar; reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli,familii şi comunităţi. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile.

Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii. Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunităţi pot:

  • ajuta profesorii în munca lor;
  • perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor;
  • îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
  • îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;
  • dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor;
  • conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii;
  • stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor;
  • oferi servicii şi suport familiilor;
  • crea un mediu mai sigur în şcoli.

Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la școală şi, mai târziu, în viaţă. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.

Forme de organizare a educației

Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor şi a colaborării școală – familie:

  • asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
  • şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania);
  • consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din parinți, cu rol informațional, consultativ și decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
  • comitete de părinţi pe clase şi scoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme (în tările est-europene).

Anumite categorii de părinţi pot fi folosite ca „formatori voluntari”. Obstacolele relaţiei școală – familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort material şi de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind:

  • responsabilitatea statului şi a familiei privind educaţia copiilor;
  • libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului;
  • impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului;
  • randamentul pedagogic şi datoria parentală;
  • participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară.

Se consideră, în general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori, că relaţia de colaborare școală – familie (nu) este doar un „drept de opţiune”.

Neînțelegeri

Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt:

  • apatia (nu vin la reuniuni anunţate);
  • lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor);
  • timiditate (lipsa de încredere în sine);
  • participare cu ingerinţe (critica cu impertinenţă şcoala);
  • preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului);
  • rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia copilului);
  • contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
  • conservatorism (reacţii negative la idei noi); activitatea cu părinţii are un caracter neorganizat, sporadic şi la întâmplare sau este ignorată în multe şcoli.

Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind:

  • dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii);
  • definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului);
  • lipsa pregătirii privind relaţia școală – familie.

Dreptul la informare

Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască:

  • obligaţiile legale privind educaţia copilului;
  • drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
  • importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;
  • metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi;  
  • profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională;
  • părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii;
  • şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenţa necesară.

Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie – școală şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru educaţia părinţilor îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin educaţie.

Cele mai frecvente obiective ale asociaţiilor naţionale de părinţi sunt:
  • sensibilizarea părinţilor privind drepturile şi îndatoririle lor, influenţa comportamentului lor asupra copilului;
  • informarea părinţilor prin publicaţii, radio şi televiziune privind problemele specifice;
  • formarea părinţilor prin cursuri destinate acestora, consultaţii (la sediu, telefonic, prin publicaţii) pe probleme de interes (medicale, juridice, psihologice etc.);
  • reprezentarea părinţilor (reprezentanţii sunt obligaţi să apere interesele celor pe care îi reprezintă, să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare şcolară).  

Un real PARTENERIAT între ȘCOALĂ şi FAMILIE nu  este cel înscris pe o coală de hârtie semnat de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea, este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

COPILUL – o taină pe care întâi trebuie să ne dorim să o descifrăm şi apoi să lucrăm neîntrerupt pentru asta, părinţi şi profesori. Trebuie să-l înţelegem, ca apoi să se înţeleagă pe sine şi lumea în care trăieşte.

Profesor Laura Cazan, CSEI

Bibliografie

  1. Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Știinte ale Educaţiei
  2. Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
  3. Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova, 1993
  4. Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.