Stimularea motivației învățării la elevul cu C.E.S.

Controlul, dirijarea sistemului motivațional specific activităților de învățare în general reprezintă una dintre cele mai dificile sarcini ale muncii cadrului didactic. Stimularea motivației învățării elevului este și va rămâne o artă ce ține de măiestria, de harul didactic cu care este înzestrat profesorul. De aceea orice profesor care dorește stimularea motivației elevilor pentru activitatea de învățare este bine să înceapă prin a-și analiza și autoevalua propria motivație, dar și modul în care își desfășoară activitățile de predare-învățare-evaluare. Este știut faptul că nivelul competenței profesorului, gradul de implicare a lui în activitatea didactică, entuziasmul lui, pasiunea cu care își face meseria influențează profund dinamica motivațională a elevilor. De aceea se și spune: dacă vrei să motivezi pe cineva, trebuie să fii tu însuți motivat!

O activitate didactică cu adevărat motivantă trebuie să-i implice pe elevi în mod activ, să le capteze interesul. Cadrul didactic trebuie să fie capabil să stârnească curiozitatea elevilor prin elemente de noutate, prin crearea unor conflicte cognitive, prin folosirea studiului de caz, prin antrenarea elevilor în realizarea unor proiecte de echipă etc. Profesorul poate apela și la impulsul de autoafirmare al elevului, explicându-i că învățarea unei discipline spre exemplu îi deschide perspective profesionale într-o serie de domenii prestigioase. Foarte importantă este și cunoașterea domeniilor de interes ale elevului astfel încât în activitatea de predare să alegem exemple și să stabilim legături cu aceste domenii de interes.

Strategii de predare

În opinia lui Rolland Viau, pentru ca activitățile de predare să fie motivante și să-i intreseze pe elevi, profesorul trebuie să gândească strategiile de predare în funcție de cunoștințele pe care trebuie să le transmită elevilor, cunoștințe declarative și cunoștințe procedurale. De asemenea, modul în care profesorul realizează evaluarea poate avea efecte asupra motivației elevilor. Aprecierea evoluției elevilor trebuie să se facă în termeni pozitivi (ex. laudă, evidențiere, încurajare). Profesorul poate să-și pună probleme cum să acționeze în mod direct asupra motivației unui elev. Pentru aceasta este nevoie să realizeze un profil motivațional al elevului, printr-o evaluare a intereselor acestuia, a atracțiilor și respingerilor pentru o disciplină sau alta, a perspectivelor de viitor pe care și le-a conturat, a valorii pe care o acordă activității de învățare. Profilul motivațional al elevului trebuie să includă și percepțiile cu privire la competența și gradul de control pe care acesta estimează că le are în îndeplinirea diferitelor sarcini de învățare.

Strategii de intervenție

În acest caz, Rolland Viau recomandă următoarele  strategii de intervenție:

  • profesorii să-i învețe pe elevi să gândească pozitiv atunci când se află în fața unei activități dificile;
  • să-i obișnuiască pe elevi să-și stabilească în mod realist standardele de reușită;
  • când e posibil, să-i lase pe elevi să definească ei înșiși obiectivele învățării (să fie însă precise, pe termen scurt, să țină seama de capacitățile elevilor);
  • în anumite situații, atunci când execută o sarcină, profesorul poate cere elevului să verbalizeze operațiile pe care le execută;
  • să-l obișnuiască pe elev să nu se judece prea sever și să nu se culpabilizeze atunci când greșește.

 Îmbunătățirea opiniei elevului cu privire la propria sa competență se obține atunci când el reușește în mod repetat într-o activitate pe care nu se considera capabil să o îndeplinească. O reușită neașteptată poate reda unui elev încrederea în sine, poate crește motivația sa de a se angaja într-o activitate și de a persevera cu scopul de a-și ameliora performanțele. Pe tot parcursul activității profesorul îi va furniza elevului un feed-back permanent în privința efortului depus dar și a aptitudinilor și capacităților lui.

Aspecte psihopedagogice utile

Deosebit de utile, de luat în considerație, sunt următoarele aspecte psihopedagogice care contribuie la dezvoltarea motivației școlare:

  • profesorii trebuie să accepte că motivația extrinsecă și motivația intrinsecă, prin întrepătrunderea lor, pot duce la creșterea randamentului școlar;
  • în cazul în care unui elev nu i se poate capta atenția și interesul cu procedee obișnuite de motivare extrinsecă, profesorul trebuie să detecteze și să evalueze structura și funcționalitatea sistemului motivațional, a emoțiilor și sentimentelor cognitive ale elevului respectiv, conjugându-le cu sarcinile didactice. Trebuie create situații de predare- învățare în cadrul cărora elevul să trăiască sentimentul succesului, care devine factor motivațional;
  • dezvoltarea impulsului cognitiv, pe baza stimulării și orientării trebuinței de activism și a trebuinței de explorare, în paralel cu stimularea motivației învățării și dezvoltarea emoțiilor și sentimentelor cognitive(curiozitatea, mirarea, întrebarea, bucuria descoperirii);
  • punerea în funcțiune a unui nivel adecvat al motivației;
  • utilizarea învățării prin cooperare și a competiției.

În cadrul psihopedagogiei speciale, o categorie aparte este reprezentată de elevii cu dificultăți de învățare (learning disabilities), având o tipologie de manifestare diversă, cu o etiologie variată și complexă.

Dificultățile școlare

Dificultățile de învățare școlară reprezintă manifestări ale dereglării procesului de învățare, ale căror cauze sunt de ordin personal, școlar, familial, social. Ceea ce îi deosebește pe toți elevii cu dificultăți de învățare este caracterul unic al deficienței. Diferențele care se remarcă de obicei la majoritatea elevilor cu C.E.S. sunt atât de mari încât cadrele didactice nu pot stabili criterii ferme pentru fiecare categorie de dificultăți clasice. De aceea este foarte important să aflăm dacă un elev are o anumită dificultate de învățare sau dacă dificultățile sunt asociate altor afecțiuni. Trebuie analizate continuu toate aspectele dezvoltării elevului, inclusiv acuitatea vizuală și auditivă dar și dezvoltarea componentelor intelectuale, afective, structura și evoluția componentelor personalității. Dificultățile de învățare nu au întotdeauna cauze bine determinate. Însă o caracteristică comună a elevilor cu dificultăți de învățare constă în discrepanța dintre nivelul aptitudinal și rezultatele obținute de elev.

Diagnosticul

Este foarte important diagnosticul diferențial deoarece copilul cu dificultăți de învățare poate fi recuperat în totalitate în urma unui tratament medical și psihopedagogic adecvat sau prin înlăturarea condițiilor care au condus la instalarea retardului, comparativ cu un elev cu deficiență mintală tipică, în cazul căruia prognosticul include și o anumită doză de relativitate.

Pentru ca învățământul special să fie eficient, el trebuie să pună accent deosebit pe formarea de compotamente, atitudini, stări emoționale, reacții motivațional-voliționale. A învăța, a educa un elev cu nevoi speciale este un experiment: rezultatele nu pot fi întotdeauna prezise riguros. Însă se pot obține informații valoroase, chiar dacă rezultatele sunt neașteptate sau dezamăgesc. În cazul deficienților, învățarea trebuie să presupună căutarea de soluții care să sporescă activismul elevilor în fața sarcinii, în vederea unor acumulări cât mai înalte, condiție a pregătirii prentru viață.

Strategii psihopedagogice de optimizare a învățării

Dintre strategiile psihopedagogice de optimizare a învățării, eficiente pot fi:

  • Instruirea în cuplu-reprezintă o modalitate concretă de folosire a relațiilor elev-elev în scopul ameliorării rezultatelor învățării. Este o tehnică a învățării cooperative. Învățarea cooperativă se referă la dezvoltarea în clasă a practicilor și atitudinilor menite să întărească deprinderile sociale și de participare la grup, promovând învățarea unui elev prin altul/alții. A-i solicita pe elevi să lucreze în colaborare presupune punerea lor în fața unor noi probleme.
  • Parteneriatul în predare-este un mijloc de asistență acordată profesorilor de alți profesori când se introduc metode de lucru noi. Partener poate fi: un coleg de aceeași specialitate, cu o experiență educativă mai bogată (care poate juca rol de îndrumător) sau un coleg cu o altă specializare, de obicei una înrudită.
  • Colaborara în predare -este un alt mijloc de acordare a sprijinului pentru profesor prin colaborarea acestuia cu alți adulți. În demersul de a crea condiții de învățare eficientă pentru toți elevii, prezența în clasă a unor persoane care lucrează împreună cu profesorul poate fi deosebit de utilă. Colaborarea în predare se poate practica atât în clasele de copii obișnuiți în care se integrează copiii cu C.E.S. dar și în clasele speciale. Eficiența acestor strategii depinde de modul în care a fost pregătită colaborarea.
  • Folosirea sugestiei. Sugestia reprezintă unul dintre cei mai importanți factori ai schimbării terapeutice. Sugestiile sunt „căi de urmat”; ele difuzează răspunsuri. Sugestibilitatea este o trăsătură a personalității ce mediază transformarea sugestiei în comportament sugerat. Imaturitatea afectivă, emotivitatea deficienților mintal favorizează sugestibilitatea. În cazul deficienților de intelect, folosirea sugestiei are un rol important în: înlăturarea/ameliorarea unor comportamente aberante; formarea unor atitudini favorabile învățării și activității; determinarea participării la viața colectivului și aprecierea colegilor după meritele lor.
  • Utilizarea distincției între cunoaștere și metacunoaștere. Metacunoașterea desemnează conștientizarea de către cel ce învață a proceselor/operațiilor gândirii care se produc în cursul învățării-rezolvării de probleme, a modului de folosire a strategiilor, deci a modului de realizare efectivă a activității sale cognitive. Sensul conceptului de metacunoaștere este cel de supraveghere, control, verificare și reglare a activității cognitive a persoanei, care se realizează în cursul rezolvării unei probleme. Metacunoașterea marchează distincția între a cunoaște și a cunoaște cum funcționează cunoașterea.
  • Învățarea asistată de ordinator (IAO). În procesul învățării elevilor cu dizabilități, computerul joacă două roluri importante: suport în comunicare și sprijin în învățare. Folosirea lor face posibilă învățarea prin creșterea concentrării atenției, prin dezvoltarea folosirii limbajului și a deprinderilor sociale.

Important de reținut este faptul că problemele de motivație ale elevului sunt foarte diverse. De aceea intervenția profesorului trebuie adaptată la fiecare situație în parte și nu se poate baza pe „rețete”!

Profesor Elena Amorăriți
Centrul Școlar de Educație Incluzivă Suceava

Bibliografie:

  1. Gherguț, Alois, Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice, Ediția a III-a, Iași, Editura Polirom, 2013
  2. Neamțu, Cristina, Gherguț, Alois, Psihopedagogie specială. Ghid practic pentru învățământul la distanță, Iași, Editura Polirom, 2000
  3. Roșan, Adrian, Psihopedagogie specială. Modele de evaluare și intervenție, Iași, Editura Polirom, 2015 4. Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației, Iași, Editura Polirom, 2004.
  4. Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației, Iași, Editura Polirom, 2004.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.